RSS Submit

Puncte de vedere...

In aceasta pagina, eu...editorul site-ului, scriu cateva randuri, in care, cu siguranta se vor regasi multi dintre cititori, in cea mai mare parte parinti, iar cand calitatile mele de webmaster mi-o vor permite, am sa postez si o rubrica de comenturi prin care am sa pot da posibilitatea celor carora subiectele le starnesc interesul, de a raspunde, de a discuta, de a-si expune punctele de vedere.

 

De-a lungul timpului, nu foarte lung dealtfel, luand in calcul tineretea care inca ma reprezinta, am incercat sa invat. Sa invat sa vad, sa prevad, sa ma apar, sa atac, sa visez, sa-mi doresc, sa sper, sa nu ma doara. Ca orice copil caruia soarta nu i-a suras foarte tare, m-am lasat dus de val, mai mult sau mai putin constient, realizand intr-o oarecare masura aspectul dramatic al situatiilor prin care eram fortat de destin sa trec. Incercand sa definesc drama, pot spune ca este o succesiune de stari traite de "spectator" si induse de imprejurarile la care ia parte, de imaginile si sunetele pe care le percepe, de intensitati, nuante, si tonuri diferite, de sentimentele pe care acestea i le provoaca. Viata in sine este o drama, cu urcusuri si coborasuri, cu zambete si lacrimi, cu satisfactii si dezamagiri. Cu siguranta au existat copii ( la varsta la care si eu eram unul ) cu o viata mult mai zdruncinata, mai plina de saracie, mai plina de "negru". Privarea de a simti dragostea parintilor de la o varsta frageda ma face acum sa consider ca, intr-adevar, cuvantul "dramatic" este cel sub a carui dominatie perioada copilariei si adolescentei mele s-a scurs, lasand loc ambitiei, sperantei de mai bine si dorintei de a incerca sa schimb ceva, sa schimb soarta poate, sa ma lupt cu destinul, cu viata, cu oamenii, cu mine.

Familia, nucleul societatii asa cum este denumita ea de sociologie, este mediul pe care mi-am dorit sa-l creez, este mediul in care mi-am dorit sa traiesc. Multumita lui Dumnezeu, am o familie de o frumusete iesita din comun, o sotie cum nu multi se pot lauda ca au si doi copii cum oricine si-ar dori, sanatosi tun, frumosi si isteti. Primul a fost David, apoi a urmat Maria. Al doilea copil, initial, mi-am dorit sa fie tot baiat, poate din misoginism, poate din ambitia de a avea cat mai multi "mini-me" carora sa le pot oferi ce mi-am dorit si eu copil fiind. Daca as fi stiut cum e sa am o fetita prin casa, care sa se agate de picioarele mele, care sa vaneze bratarile, rujurile, cerceii, fardurile si alte accesorii de infrumusetare ale maica-sii ( nu ca maica-sa ar avea nevoie de ele), care sa aiba aere, care sa ma topeasca cu privirea si cu vocea ei, n-as mai fi fost atat de inversunat in a-mi dori sa am o suta de baietei. Mi-ar fi placut tare mult sa traiasca mama, pentru a-i vedea pe nepotii ei, pentru a-i mirosi, pentru a avea subiecte de discutie comune cu ei, in special cu Maria ( mai ales ca-i poarta numele). Dar nu se poate. Dupa cum spuneam mai indirect, preluand o vorba dintr-un film, "Ceea ce nu te doboara te face mai puternic". E numai adevar !

E un lucru stiut ca tot ce lasam in urma, mai de pret, sunt copiii. Se spune ca omul nu e om pana nu zideste o casa, sadeste un pom si aduce pe lume un copil. O parte dintre noi a reusit, cealalta nu, dar nu e timpul pierdut. In vremurile astea austere, ne chinuim sa rezistam, mai taiem din vicii, mai scadem din cheltuieli, dar copiii cer, asa cum si noi ceream parintilor nostri. A venit vremea sa ne lovim de aceleasi greutati ca si ei, sa-i regretam, sa ne dorim sa fim din nou copii. Timpul trece, iar noi devenim din ce in ce mai nostalgici si ne alinam regretele, amaraciunile si supararile privindu-i pe ei, pe urmasii nostri directi, incercand sa ne retraim copilaria prin ei, incercand sa le oferim ce noi nu am putut avea... Asta simt cand ajung acasa, cand ii vad cat de dornici sunt sa se joace, sa sara pe mine, sa ma calareasca sa faca ce vor cu mine. Sentimentalismul asta este, cred, o particica innascut, dar restul este dobandit. Dobandit prin lucrurile care nu doboara, de care vorbeam mai sus.

La fel cred ca ajung sa faca parte din comportamentul copiilor ( al adultilor mai tarziu, daca este cultivat) si respectul, teama, bunul gust si bunul simt.

Impactul psihologic pe care noi, parintii il avem in formarea comportamentului copiilor nostri in relatiile cu cei din jur este urias, este punctul de plecare in conturarea personalitatii lor. Este adevarat ca si anturajul din afara familiei contribuie la aceasta formare, dar daca este controlat, supravegheat si cenzurat cu multa diplomatie din partea noastra, poate avea accente mai mult pozitive dacat negative. Am constatat ca intr-adevar, copilul este o carte nescrisa, care asteapta, voit sau nevoit, ca paginile sa-i fie redactate. Sa le scriem cu bun simt, cu bun gust, cu respect fata de semeni si mai ales cu frica de Dumnezeu.

Am pomenit in cateva randuri de Dumnezeu. Nu sunt o fire bisericoasa. Merg la biserica cand si cand, de nevoie... o nunta, un botez, o inmormantare, de Pasti si cand am putin timp mai trec sa aprind o lumanare. Nu stiu cat de umana e forma lui Dumnezeu, nu stiu cat de "reala" este existenta Lui, dar un lucru il consider cert... e ceva, acolo, undeva, care tine un echilibru in toate, in absolut toate. Fac un rau... mai devreme sau mai tarziu se intoarce la mine, sub alta forma, de la altcineva. La fel si cand fac un bine. Cumva, se inchide cercul. E un flux continuu, o "activitate" nesfarsita poposind de la om la om. Stie El ce,cum si cand sa echilibreze totul. Asta e de fapt o desfasurare mai pe larg a citatului " Necunoscute sunt caile Domnului" sau nebanuite... De-aici ajung la alta vorba batraneasca care se leaga strict de acest cerc, "Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face" . Cam astia sunt pilonii pe care imi doresc sa le constuiesc copiilor mei educatia. Sunt sigur ca voi avea mult de munca si multe multe ore de pierdut pentru a le "citi" anturajele, pentru a contracara informatiile negative primite de la acestea. Negative, din punctul meu de vedere. Poate uneori vad lucrurile intr-un mod total deformat si trebuie sa judec logic pentru a incerca sa selectez doar ce-i mai bun pentru ei. Bunul gust e un domeniu in care sunt multe aspecte de discutat. Vorba aceea... "Frumos e ce-mi place mie". Daca eu am o perceptie gresita, sa zicem vis-a-vis de o combinatie de culori si le-o transmit si lor, exista sansa, ca in viitor sa o "mostenesca" . Asa ca bunul sau prostul gust se dobandeste de la cei din jur, in special de la noi, parintii. Am constatat ca in special David, fiind mai mare, in 99% din activitate, copiaza! Mai exact, ma copiaza! Toate gesturile, toate starile, mimica fetei in diferite situatii, limbajul, tot ce vede, incearca sa le redea cu fidelitate. Maria face cam ce face el, prin urmare, indirect, gesturile mele ajung sa fie preluate si de ea, eu fiind un exemplu pentru David, iar David pentru ea. Puterea exemplului este incredibil de mare, este uriasa, asa ca ma straduiesc sa-mi controlez in amanunt toate miscarile. In ce masura reusesc sa fac asta, am sa vad mai incolo, din comportamentul lor. Luand destul de regulat, sa spun asa, papare de la tata, mi-am dorit cu mult inaintea nasterii lor sa nu-mi bat niciodata copilul/ copii. Ma inteleg cu ei din priviri, stiu cand trebuie sa se retraga dintr-o activitate cu care nu sunt de acord doar scanandu-mi privirea. Cum au ajuns aici... nu stiu. probabil ca tonul vocii mele la modul general le da indicii, probabil ca energia pe care o degaj, probabil simt o forta mai mare decat a sotiei, probabil ca realizeaza ca barbatii sunt mai pternici fizic vorbind, probabil ca din cauza faptului ca ma vad mai rar. Cert e ca mi-am impus respectul prin forta. O forma eleganta de forta, o forma benefica, o forma de forta care n-are treaba cu violenta, nici cea fizica nici cea verbala.

Affiliate Programs